De ce ne interesează studiul personalității?
Fără a exista o definiție unanim acceptată a noțiunii de personalitate, studiul ei ne ajută să ne înțelegem mai bine pe noi înşine şi pe alții, să ne îmbunătățim calitatea relațiilor cu celelalte persoane, o condiție esențială a cărei îndeplinire conduce în ultimă instanță la succesul profesional (Schultz & Schultz, 1990), precum şi la o integrare mai bună în societate, în esență la înțelegerea ființei umane.
Cum se dezvoltă și cum o influențăm noi ca părinți?
Există mai multe teorii ale personalității, acestea având o serie de diferențe dar si asemănări. Haideți să povestim puțin despre cum se dezvoltă în general personalitatea copiilor dumneavoastră, dar şi despre cum propria dumneavoastră personalitate are impact asupra relației cu aceştia din punct de vedere al teoriei social-cognitive.
Denumită inițial teoria învățării sociale, teoria social-cognitivă a devenit aparent cea mai cunoscută, iar potrivit acesteia, comportamentul uman nu poate fi descris fără a lua în calcul variabilele cognitive. Concepția ei de bază este aceea că individul se comportă activ şi că pentru a înțelege un comportament, trebuie să analizăm atât factorii interni (personali), cât şi factorii externi (situaționali), comportamentul apărând la interacțiunea dintre aceştia, proces numit de Bandura ca determinism reciproc (Opre, 2006).
Încă de la naştere, personalitatea copilului este funcție de factorii genetici, dar şi de factorii de mediu, la dezvoltarea ei contribuind factori culturali, sociali, familiali, genetici. Potrivit teoriei, prin învățare observațională (capacitatea de a învăța comportamente observându-i pe alții), şi prin experiență directă, individul (copilul) reuşeşte să-şi dezvolte competențele cognitive, să-şi atingă obiectivele, apare dezvoltarea sentimentului de autoeficacitate şi dezvoltarea funcțiilor autoreglatorii.
Este important să facem distincție între ceea ce înseamnă achiziția unui comportament şi execuția acestuia, care depinde de ce fel de consecințe are acel comportament asupra modelului (cel observat), de recompense şi pedepse (Opre, 2006).
Achiziția și execuția unui comportament.
Să presupunem că, copilul dumneavoastră (observă) vede că după ce tata termină de mâncat, îşi ia farfuria şi o duce la spălat. Copilul achiziționează astfel comportamentul respectiv, dar reproducerea lui (adică punerea farfuriei din care el a mâncat la spălat), are o probabilitate mai mare să se întâmple în cazul în care el este încurajat să facă asta. Oferindu-i un stimulent verbal, ca de exemplu “bravo”, există șanse mai mari ca el să execute comportamentul față de situația în care aşteptați pur şi simplu ca el să ştie ce are de făcut, pentru ca v-a văzut pe dumneavoastră (condiție nestimulativă). Mai mult decât atât, dacă tatăl primeşte aprecieri din partea mamei (că şi-a luat farfuria de pe masă), există din nou o probabilitate mai mare ca copilul să reproducă acest comportament decât în cazul în care mama nici nu observă sau nu laudă comportamentul tatălui. Aceasta înseamnă că copilul tinde în mai mare măsură să imite comportamentul dacă consecințele acestuia asupra modelului (tata) sunt pozitive (lauda mamei), decât în cazul în care sunt neutre (mama nu observă sau nu zice nimic), sau, şi mai rău, îl critică pe acesta ca n-a aşezat-o cum trebuie.
Învățarea vicariantă.
Copiii pot învăța şi anumite răspunsuri emoționale prin simpla empatizare cu modelul (Opre, 2006). Aceasta se numeşte învățare vicariantă şi poate fi observată atât la oameni, cât şi la animale.
Pentru o mai bună înțelegere, să luăm cazul unui copil care învață să-i fie frică de câini prin învățare vicariantă (atunci când el învață reacții emoționale prin observarea altora). Să presupunem că mama manifestă o reacție condiționată de teamă față de câini. Copilul observă teama mamei şi ca urmare, poate şi el ulterior să dezvolte frica de câini, chiar şi în prezența unui stimul inițial neutru. Stimul inițial neutru înseamnă că vederea unui câine de către copil, nu era inițial asociată cu această emoție. Frica apare ca un pattern de răspuns învățat (răspuns emoțional condiționat) şi lucrul acesta se poate întâmpla chiar foarte repede, întrucât nu este nevoie de foarte mult timp ca copilul dumneavoastră să vă observe comportamentul de teamă față de câini. Vestea deloc bună este că acest tip de condiționare este intensă şi de durată lungă, cu probabilitate de apariție şi în alte situații. Bineînțeles că nu trebuie să vă simțiți 100 % responsabili (vinovați) de achizițiile comportamentele pe care copilul le-a învățat sau le învață prin observare de la dumneavoastră, deoarece copiii învață şi de la frați, educatori, televizor (un lucru deloc îmbucurător, dar aceasta va fi o altă discuție), prieteni, ei pot învăța de la toți cei cu care intră în contact direct sau indirect, şi mai învață şi din proprie experiență. Cu timpul ei însă vor selecta modelele pe care să le observe şi de la care să învețe.
Copiii au tendința de a prelua tiparul dumneavoastră de gândire şi de a-l folosi în interpretarea lor personală. Afirmații ca: „Trebuie să fii mereu primul în clasă’’ poate să-i producă acestuia anxietate de performanță. Etichetările copilului, calificativele negative cu care unii părinți li se adresează copiilor lor (exemplu: „nu eşti bun de nimic”) îl afectează, creându-le complexe de inferioritate ( Opre, 2003).
Copilul cu comportamente agresive.
În cazul în care copilul dumneavoastră are comportamente agresive, teoria social-cognitivă arată în mod explicit cum se activează un astfel de comportament . Achiziția (învățarea lui) a avut ca surse familia, prietenii, mass-media (în cele mai multe cazuri de la televizor), adică este foarte clar că copilul l-a observat. Deocamdată el este acolo, îl are, dar ce anume îl activează, ce anume îl face să se manifeste, explică din nou foarte frumos această teorie: stimulii dureroşi, aşteptarea ca un astfel de comportament să fie recompensat, sau amândouă. În acest punct intervin cognițiile, interpretarea pe care copilul o are referitor la apariția stimulilor (a cauzelor de apariție), şi de aşteptările pe care le are în cazul în care manifestă un comportament agresiv. Astfel, în momentul apariției unor stimuli dureroşi sau aversivi nu este obligatoriu să apară un comportament agresiv.
Un comportament agresiv al copilului va fi stopat (sau continuat) în funcție de consecințele sale (sociale, personale).
Învățați copiii că pot să facă „orice”, dar că „orice” are consecințe.
Bibliografie:
- Opre, A., (2006). Introducere în teoriile personalității, Ed.ASCR, Cluj-Napoca.
- Opre, A. (coord), (2003). Noi tendințe în psihologia personalității, Vol II. Diagnoză, studii experimentale şi aplicații, Cluj-Napoca: ASCR.
Lăsaţi un comentariu